Printre amintiri

De cateva zile, eu stand acasa si pe spinarile altora, imi petrec diminetile sorbind din ceasca de cafea cel putin 45 de minute alaturi de o mica agenda cu foile ingalbelnite (procurata din China) si un pix, ascultand-o pe bunica mea depanand amintiri despre copilaria ei si a mamei mele si despre stramosii mei din Baragan.
Povestile nu sunt noi, de multe ori le-am mai auzit de-a lungul copilariei si adolescentei mele (tot auzeam nume precum Tanti Zamfira, Draguta, Rica, Tataie Lache, Costel din Damaroaia despre care nu stiam absolut nimic, dar care erau protagonisti ai unor intamplari dramatice, hazlii sau personaje secundare in astfel de povesti pe care, desi le ascultam, abia de acum incolo m-am decis sa le pun cap la cap, sa le dau un sens).
Tot mai vedem pe la televizor emisiuni sau filme in care oamenii incearca sa isi construiasca arborele genealogic si au de povestit tot felul de intamplari "de tinut minte" despre predecesorii lor. Credeam (foarte eronat) ca familia mea nu are astfel de intamplari de dat mai departe si traiam intr-o dulce ignoranta pe vremea cand toti bunicii mei erau in viata si imi puteau spune foarte multe despre ei. O tin minte pe mamaia (bunica din partea tatalui) care ne povestea cand eram mici tot felul de intamplari amuzante cu prea multi mititei si prea multa bere (era povestea mea preferata cand eram mica, pentru ca genera cele mai multe rasete, dar nu o voi relata aici, deoarece este destul de... triviala) sau cum a batut-o taticu' pe ea si pe unul din frati cu urzica pentru nu-stiu-ce nazbatie pe care o facusera. Tot asa, ne povestea cand eram mai mari cum o curta pe ea tataia - tataia era un fel de paria, oaia neagra a familiei si nu prea il placeau parintii mamaiei, pentru ca nu era din acelasi sat. Nu stiu daca tataia era romantic, dar ii placea foarte mult sa creeze sau sa se afle in centrul unor situatii dramatice. Si era foarte gelos. Tin minte ca ne povestea mamaia ca, dupa ce au "vorbit" ei cateva luni (asa se zicea pe atunci: cutare si cutare au vorbit mult timp, lumea de la sat nu zicea ca au fost impreuna sau au avut o relatie etc.), nu stiu de ce a hotarat mamaia sa se desparta de el (probabil si din cauza ca nu erau de acord parintii ei cu el) si a inceput sa... vorbeasca cu altul de acolo din sat de la ea (v-am zis ca tataia era un "venetic", era din alt sat). Tataia s-a suparat cand a auzit asta, si-a luat pusca (a fost veteran in al doilea razboi mondial), a venit la mamaia acasa si a amenintat ca o impusca si ca se impusca si el daca mamaia se marita cu celalalt. Mamaia l-a crezut si asa au ramas ei impreuna (de buna seama ca si pe vremea aia fetele aveau un soft spot pentru baietii rai, iar tataia, in fond si la urma urmei, era un baiat rau).
Bunicii din partea mamei au avut parte de o "curte" mai linistita (adica s-au curtat mai linistit :D). Bunicul era din Ardeal si il tin minte ca pe un om domol care nu se supara niciodata, iar cand se supara nu zicea nimic, nu era genul care sa se certe si sa urle la altul. Bunica era din Baragan si s-au intalnit la Grigore Preoteasa (era pe atunci o scoala pentru tineretul comunist). Povestile lor impreuna ni le-a spus bunicul intr-o seara de care am sa imi aduc aminte multa vreme. Niciodata nu ne povestisera atat de multe el si bunica, dar in seara aia am stat pana tarziu noaptea si i-am ascultat aducandu-si aminte de tineretile lor, contrazicandu-se uneori in date si in nume sau razand cu lacrimi la amintirea unor intamplari foarte comice. (A fost o seara frumoasa si, cumva prevestitoare. A doua zi bunicul s-a internat in spital si peste mai putin de doua luni avea sa moara.)
Dupa cum v-am mai spus, tinerii oraseni nu erau atat de plini de patos in dragostea lor, nu vorbeau despre asta, nici nu faceau dramatisme ca tinerii indragostiti de la tara, dar asta nu inseamna ca iubirea dintre ei era mai mica. Era insa mai curand vorba de o treaba care se intelegea din gesturi, din ce faceau unul pentru altul, din amintirile lor impreuna. La vreo doua luni dupa moartea bunicului ne-am uitat prin lucrurile lui cu bunica, sa vedem ce pastram, ce aruncam si ce dam la altii. Am gasit o cutie plina de hartii - satire la adresa comunistilor (bunicul era membru de partid), dar si scrisori de-ale lui pentru bunica din perioada cand nu stateau impreuna, in care ii povestea ce a mai facut si ce are de gand sa faca pentru a gasi o casa in Bucuresti care sa fie caminul lor. In aproape toate scrisorile incheia spunandu-i sa aiba grija de ea si de copilul lor nenascut. A fost prima oara cand am vazut o dovada din aceea clara cum ne place noua, fetelor, ca bunicul tinea la bunica. Si am ramas suprinsa, pentru ca, desi i-am vazut in poze pe bunicii mei tineri, eu ii stiam doar cum erau ei batrani, cu parul alb, cand preocuparile lor erau altele: cresterea nepotilor, pensia etc.
Pana sa isi gaseasca o casa a lor intr-un colt de Lipscani (un complex de apartamente in apropiere de intersectia cu Calea Victoriei, cu o curte interioara in care am intrat si eu de curand - acum parca e un club acolo) au locuit separat o vreme, apoi impreuna, fie la Hunedoara (de unde era el), fie la Slobozia de Ialomita (de unde era ea). La Hunedoara, bunica a invatat sa faca multe gustari din Ardeal, precum galustele cu prune care nu se faceau pe atunci in Muntenia. Nici ea nu prea s-a inteles cu socrul, pentru ca era o regateanca. Soacra stia maghiara si a dus-o in piata de unde cumparau zarzavaturi ca sa o prezinte vanzatoarelor: Uite, ea e nora mea, sa ii dati cele mai bune legume.
Acum, dintre toti bunicii mei n-a mai ramas decat mama mamei si m-am hotarat sa stam la taclale mai des despre trecutul ei si sa notez diferite lucruri ca sa nu ma incurc in numele de femei si barbati care au facut parte din viata ei pe care eu nu o cunosc. O viata pe care, uneori, e greu sa ne-o mai inchipuim acum, cand avem tot confortul la dispozitie: pe atunci oamenii mureau mai usor (mama si una din surori au murit de pneumonie, pentru ca nu aveau antibiotice), se stramutau familii intregi in locuri unde erau mai multa hrana pentru animalele lor, traiau in bordeie pe malul lacurilor, cresteau canepa pe care o bateau cu melita (mai tineti minte cursul de etnologie?) si viermi de matase pe care ii hraneau cu frunze de dud, din gogosile carora faceau borangic, citeau, scriau, tricotau la lumina lunii ca sa economiseasca lumanarile; bunica si fratii ei purtau vara pantofi de lemn facuti de tatal lor care era dogar si cate si mai cate si credeau in leacurile babesti (ca medicamente nu prea aveau), in blesteme si in "semne".